Cât au trecut? 3 sau poate 4 ani? Da... în sfârşit rugile mele au fost ascultate. Şi vorbesc serios! Numai mama mea ştie cât am plâns eu pentru că nu am găsit cartea în librării, că la biblioteca aia oricum nu găseşti mare lucru, ca de obicei. Vorbesc desigur despre noua mea carte preferată, considerată de mulţi blasfemie şi de mine o adevărată operă de artă. Okay... ştiu că exagerez, dar cum altfel aş putea sublinia faptul că-mi place „Diavolul Memnoch” şi mai am puţin şi o idolatrizez pe Anne Rice .. Deci dau în extreme: eu nu am idoli. XD
Ei bine pot spune că seria „Cronicilor Vampirilor” mi-a plăcut atât de mult, încât dacă citesc o carte cu un subiect asemănător ştiu sigur că nu are farmec, deoarece nu se compară cu Lestat & co. ... XD XD XD *Twilight* *evil laugh*.
Totuşi, cum nu vreau ca blogul meu să se transforme într-un blog al vampirilor, (nu asta mi-a fost intenţia când m-am înregistrat pe Blogspot, serios!), voi lăsa morţii să se odihnească în pace. Ce mi-a plăcut mie din toată cartea au fost descrierile Raiului şi ale Iadului, precum şi a unei lumi intermediare (nu Purgatoriul!) ale spiritelor forţate să bântuie lumea în lung şi-n lat.
În viziunea lui Anne Rice Iadul reprezintă şcoală, educaţie şi ajutor. Şi dacă stai bine şi te gândeşti cam aşa şi este... Infernul nu e un loc în care Luci te aruncă într-un ceaun cu apă clocotită şi te serveşte la micul dejun, ci un loc în care realizezi ce ai făcut, ce nu ai făcut şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu acţionai cum ai acţionat.
„Iadul este locul în care eu îndrept nedreptăţile Lui. Iadul este locul în care îi învăţ pe bărbaţi şi pe femei că pot fi mai buni decât El.” – afirmă Memnoch într-una din discuţiile sale cu Lestat.
„Iadul ar trebui să fie locul în care sufletele văd urmările faptelor lor, dar în care înţeleg perfect şi se compătimesc pentru că au ştiut atât de puţine lucruri.”
Desigur, se resimt şi anumite idei de revoltă împotriva Creatorului. Memnoch adică Diavolul, Satana, Lucifer etc. îşi pune întrebări, cutreieră lumea de la începuturile sale, încearcă să o înţeleagă, o pătrunde din toate punctele de vedere. După ce aduce primele suflete umane în Rai, cu chiu cu vai, este alungat din Împărăţia Cerului, dar totuşi rămâne prieten cu Dumnezeu, care îi urmează sfatul! Se naşte ca om, numindu-se Iisus.
Ceea ce m-a surprins la acest roman a fost prezentarea celor două personaje de origine divină, Dumnezeu şi Diavolul, ca fiind nu personaj Pozitiv, respectiv Negativ, ci personaj Negativ, respreciv Pozitiv. Practic Satana ia locul Creatorului într-un fel sau altul şi totuşi nu îl ia, după cum se lasă să se înţeleagă undeva pe la sfârşitul cărţii.
Pe Dumnezeu „războiul îl fascinează, boala este asemenea culorii violete pentru privirea Lui, iar sacrificiul de sine o laudă a gloriei Sale! De parcă El s-ar fi sacrificat vreodată! Încearcă să mă copleşească cu numere. Nedreptatea s-a răspândit în numele crucii mai mult decât în numele oricărei alte cauze, embleme, filosofii sau credinţe născute pe Pământ.”
El, Dumnezeu, este cel care refuză intrarea oamenilor în Cer, vrea să moară ca o fiinţă superioară şi nu se lasă convins să se comporte ca un om până la sfârşit... Mi s-a părut o personalitate demnă de a nu fi urmată, în acel moment.
În ultimele capitole ale romanului Vălul Veronicăi devine un adevărat simbol al recunoaşterii existenţei Divinităţii, iar Lestat eroul care l-a pus la dispoziţia lumii, cu tot cu mărturiile sale cu privire la jocul dintre Dumnezeu şi Memnoch, în care Cel dintâi rămâne tot pe acelaşi loc şi îi joacă pe ceilalţi pe degete.
Concluzia: „Dumnezeu şi Diavolul sunt nişte idioţi.” Şi afirmaţia nu-mi aparţine, oricât de împotriva ideilor idioate predate şi impuse la ora de Religie aş fi, ci scriitoarei Anne Rice.
Concluzia mea: „Diavolul Memnoch” e GENIALĂ!
