PECCAVI

Deci... ruşine mie. Am primit un cadou de ziua mea şi de abia după câteva luni bune îl desfac. Vorbesc în acest caz despre o carte, "Clubul Mefisto", primită cadou de la 2 prietene, cu ocazia împlinirii a X primăveri. (Ce tare! Ziua mea e chiar în prima lună a celui mai frumos anotimp, primăvara... ) După ce m-au tot stresat cu diverse întrebări gen: "Deci, ai citit cartea?", "Cum e?", "Am nimerit-o?", pot în sfârşit să le răspund.

Bine, trebuie să recunosc că am terminat cartea luna trecută, dar pentru că PUR ŞI SIMPLU nu am avut chef, nu am scris nimic pe blog despre asta... deşi intenţionam. Lenea... cucoană mare mai e... XD

"Clubul Mefisto", carte cu o copertă superbă - simplă, neagră, cotor roşu şi text auriu - este scrisă de Tess Gerritsen, o absolventă a Universităţii Standford şi deţinătoare a unei diplome de medic. Vă întrebaţi poate cum de un medic poate scrie o carte... E hai, toată lumea poate scrie o carte, dacă are imaginaţie şi talent. Însă nu ăsta e punctul forte al scriitoarei, ci cunoştinţele sale medicale care au oferit o altă atmosferă, mai realistă, decât alte cărţi de acest gen.

Acţiunea cărţii are loc undeva în preajma Crăciunului, când este descoperit un cadavru şi o mână care nu are nicio legătură cu mortăciunea găsită. Astfel, medicul legist Maura Isles şi detectivul Jane Rizzoli se angajează în demascarea criminalului.

Bine, cartea în sine e cam ciudată. Îmbină într-un mod sinistru realitatea contemporană cu evenimentele biblice şi unele scene istorice, ajungându-se la un momentat la ideea ca Satana e printre noi. La partea asta am izbucnit în râs. Bine, Lucifer are în acest roman un rol bine definit. Fie că este acceptat sau nu.

"- Unii susţin că Lucifer nu este rău,... că el reprezintă mintea curioasă, gândirea independentă, înseşi lucrurile care cândva ameninţau biserica.
- Aşadar, acum Lucifer nu este rău? Doar că a pus prea multe întrebări?"

Acest fragment extras din capitolul 23 aminteşte foarte mult de imaginea lui Memnoch, Diavolul din Cronicile lui Anne Rice.

Nu mi-au plăcut anumite pasaje mai mult decât ciudate (în lipsa unui cuvânt mai bun), ca de exemplu scena în care Maura se culcă cu un preot şi în timpul actului ea i se adresează Lui: "Am ceea ce tu, Domnul, nu-i poţi da nicicând. Ţi-l iau. Îl cer pentru mine. Hai, cheamă-ţi toţi demonii; nu mă sinchisesc." Sincer, mă aşteptam la orice, dar la asta nu. Şi într-un fel, mi-am dorit ca ea să sufere aceeaşi soartă ca şi victimele descoperite. Mai există desigur şi partea în care un preot violează o tânără frumoasă şi o acuză de vrăjitorie şi, după ce dă naştere unui băiat, este omorâtă, aceste evenimente petrecându-se cu câteva sute de ani înainte.

Subiectul se învârte în jurul expresiei "Peccavi!", provenită din limba latină şi tradusă prin "Am păcătuit!". Fiecare dintre morţi a plătit cu vârf şi îndesat pentru pentru păcatele sale. Sincer, această parte a fost absurdă, mai ales că asasinul avea o problemă cu toată lumea şi era în extaz când prelua controlul asupra victimelor sale. Acest verb apare ca semnătura criminalului şi are drept scop înspăimântarea Clubului Mefisto, o adunare de oameni "speciali" care ştiu ce e moartea (mă rog... asta e o prostie) şi care luptă împotriva creaturilor demonice de pe Pământ.

Cea mai urâtă parte, ca să spun aşa, a fost scena în care Teddy, prima victimă, îşi pierde viaţa, chiar dacă nu se explică acest lucru pe îndelete. Întrebarea din finalul capitolului "De ce te uiţi aşa la mine?" spune totul.

Oricum, cartea este interesantă. Nu pot să spun că nu mi-a făcut plăcere s-o citesc pentru că aş minţi. Păcat că a fost scrisă ca un scenariu de film. Dar nah... se putea şi mai rău. Însă tot coperta rămâne cea mai tare! E superbă!!!!

Greva pianului

ÎMI URĂSC VECINII!

De fapt doar vecina din dreapta, dacă stau bine şi mă gândesc. Ea şi potaia aia sluţită nu au altă activitate decât să se intereseze ce se întâmplă în casa mea şi, dacă se poate, să mă acuze că sunt "gălăgioasă" doar pentru că îmi ocup timpul nu numai cu activităţi şcolare şi sociale, ci şi cu pianul. Femeia asta nu are idee cât de norocoasă este. Nici măcar nu mă pot lăuda că deţin un pian/o pianină în adevăratul sens al cuvântului. Am o amărâtă de pianină electronică, care a început să scoată sunete ciudate şi nici nu are acel sunet special de pian (de care sunt profund îndrăgostită); dacă ar fi fost "adevărată" această pianină, atunci cred că vecina ar fi fost în stare să sune şi la poliţie. (Ştiu cât de enervant poate deveni uneori acest instrument, însă HEI! când îţi vine să cânţi, păi ce mai aştepţi? ... Parcă ar fi vorba de mersul la toaletă. Mda, ştiu... proastă comparaţie. ~_~)

Oricum, ideea e că ador ziua de Miercuri. Singura zi în care mă pot bucura de sunetul pianului, fie şi numai pentru aproximativ o oră. Dacă nu ar fi existat această oră pe săptămână, atunci chiar aş porni un război mondial cu vecina şi javra ei hidoasă. (Serios... câinele ală e urât. Şi mie îmi plac toţi câinii, înafară de al ei. Aşa stăpân, aşa ... creatura patrupedă cu o coafură ciudată rău de tot.)

Astfel, în urma acestui conflict am ajuns să fac greva pianului, o acţiune cam exagerată, recunosc, însă mă face să mă simt mai bine, spre disperarea alor mei. Nu cred că o să mă mai ating de claviatura pianinei electronice din sufragerie pentru o perioadă (deja e a treia săptămână), însă pentru că sunt conştientă că am multe activităţi în acest domeniu şi nu pot să rămân în urmă cu "materia", va trebui să mă folosesc de orga mea bântuită care, dacă apeşi pe o clapă îţi cântă două note. Frumos, nu?

Se putea şi mai rău.

I think...

You Think Creatively

Your brain works best when you let your intuition be your guide. You like to imagine, speculate, and fantasize. You have fun playing with ideas. You are interested in theories. You enjoy studying and developing them. You are drawn toward art, philosophy, and even math. Almost every subject is interesting to you.

How Do You Think?

Blogthings: We'll Tell You The Truth... Someone Has To!

Trăim într-o lume condusă de Vampiri!

... la această concluzie am ajuns după ce am aflat de nu ştiu ce carte/serial intitulat The Vampire Diaries. Okay... asta nu e nimic. Încă o carte cu acest subiect pe piaţă. Încă un bestseller. Mare pagubă. (Apropo... bestseller-urile nu sunt prea strălucite. Foarte rar apare câte o carte care chiar merită titlul.) După o simplă cautare pe Wikipedia - Vampire am dat de 2 liste: Vampire literature şi Vampire films. Ambele liste sunt la fel de lungi.

Practic nu mi-a venit să cred câte cărţi pe această temă sunt. Desigur asta nu e chiar o problemă, dacă o luăm aşa... Faptul că se copie una pe cealaltă şi sfârşesc majoritatea prin poveşti de dragoste interzise între muritori şi nemuritori este de fapt problema. De exemplu The Vampire Diaries şi Twilight: sunt la fel. Nu au nimic deosebit una de cealaltă. Diferenţa dintre cele 2 serii e de 15-16 ani, TVD fiind publicată prin 1992, iar Twilight... ăăă... asta chiar nu ştiu, dar presupun că în ultimii 4 ani. Ce să înţeleg din asta?

Oricum, mai frumos a fost când am descoperit numele de Duckula şi Bunnicula sau chiar Bacula, Rockula.

Ce pot să mai spun? Am rămas fără cuvinte...

Există tot felul de filme care nu reprezintă nimic înafară de nişte actori care imită vampirii. Iar cărţile... nu mai comentez.

Nu spun că mie nu-mi plac vampirii. Îmi place să citesc despre ei, ador misterul care îi învăluie, dar în ultimii 20 de ani vampirii ăştia au cam luat-o razna. Nu le mai prieşte sângele de om şi animal în general. Au nevoie doar de dragoste şi romantism. Restul nu mai e pe placul lor. Poate că asta nu e un lucru rău, dat fiind că acum aceste creaturi ale nopţii sunt pe placul tuturor, indiferend de vârstă, dar nu mai au farmec. Nu mai sunt acei vampiri care ne speriau când eram mici sau care ne bântuiau visele.

Dacă până acum câţiva ani cei care citeau cărţi cu şi despre vampiri, urmăreau astfel de filme şi nu numai despre această temă, orice creatură care depăşea limitele realului şi ale irealului erau consideraţi ciudaţi, acum toţi sunt în aceeaşi oală. Toţi sunt îndrăgostiţi de Edward Cullen. Şi dacă îi întrebi cum îl cheamă de fapt pe actor niciunul nu ştie să-ţi răspundă. Nu mă refer aici doar la Twilight... ci la actorii care-i interpretează pe vampiri.

Oricum, cred că mă opresc aici. Simţeam nevoia să scriu ceva şi articolele de pe Wikipedia mi-au dat ideea de post.

Vampires...

Vacanţă!

Pot să spun că până acum, aceasta este cea mai reuşită vacanţă vreodată. După 5 ani mi s-a îndeplinit şi mie o dorinţă: aceea de a vizita Italia, mai ales locurile despre care am tot învăţat la Istorie. După câteva săptămâni am ajuns la concluzia că Italia este o ţară superbă care merită vizitată... dar să locuieşti şi să munceşti acolo... cu siguranţă nu e de mine.

Oricum, m-am gândit să postez câteva fotografii din cele peste 1000 făcute(nu contează care unde au fost făcute...) pe acest blog, dat fiind că numai un jurnal de vacanţă îmi mai lipseşte mie acum şi aici. ^_^

Poate că nu sunt cele mai reuşite fotografii, dar pentru mine reprezintă foarte mult.

Metamorphosis

Metamorphosis este filmul pe care l-am vizionat aseară, după ce m-am chinuit să-i conving pe ai mei să mă lase să-l văd la ei în cameră. Dintre toate canalele tocmai Kanal D s-a trezit să nu se regăsească printre posturile prinse de celălalt televizor...

Şi chiar eram entuziasmată de acest film. Conform anumitor persoane care l-au văzut, Metamorphosis este extraordinar. Şi chiar am ajuns să cred asta.

Începutul promiţător prezintă Ungaria secolului al XVII-lea şi o mică parte din viaţa vestitei Contese Dracula, Erzsebet Bathory, care conform legendei, a fost cea care a răpit, a torturat şi a asasinat aproape şapte sute de fete.

Ce-i drept, dacă ar fi să ne luăm după film, care a prezentat informaţii destul de corecte despre viaţa acestei "cea mai mare criminală în serie a istoriei", Erzsebet Bathory a fost neînţeleasă şi condamnată pe nedrept.

Oricum, filmul în mare surprinde coşmarul prin care a trecut fiica Contesei Dracula, luată de lângă mama ei de la o vârstă fragedă. Pentru că a băut sânge şi a blestemat Biserica, Elisabeth (deţine acelaşi nume ca şi mama ei; Erzsebet=Elisabeth) devine vampir, iar cei care au închis-o pe Contesă în turn au fost nevoiţi să poarte acelaşi blestem generaţie după generaţie. Astfel filmul surprinde războiul continuu dintre ultimul descendent Bathory care are aproape 400 de ani şi fiecare urmaş al Contelui Thurzo.

Povestea devine şi mai şi când un pasionat de viaţa lui Erzsebet Bathory, Keith, împreună cu cei doi buni prieteni ai săi, Kim şi J.J., intră în contact cu vampirii din Ungaria.

Dacă ar fi să dau note de la 1 la 10 acestui film, acestea ar fi:
1. Scenariu: 4 (replici mai... tâmpite ca astea n-am mai pomenit)
2. Imagine: 9 (nu arăta chiar atât de rău)
3. Cadre: 10 (din cate am observat au filmat chiar în Ungaria, dar nu sunt foarte sigură încă. )
4. Actori: -10 (actori mai proşti ca ăştia n-am mai văzut în viaţa mea... Chiar nu pot să nu dau această notă.)
5. Regizor: 1 (au fost câteva momente interesante, dar doar câteva... 1-2 şi alea nesemnficative)
6. Subiect: 8 (faptul că are la bază legenda Contesei Dracula i-a ridicat cu 7 puncte nota)
7. Impresie: 1 (mi-am chinuit părinţii degeaba. Mă puteam lipsi de acest film.)

Până acum, media este... 3.2. Metamorphosis a cam rămas corigent! ^^"

Filmul are un oarecare happy-end. După ce mor câţiva, adică vreo 7 personaje, undeva în Purgatoriu (poveste lungă), Keith şi Elisabeth trăiesc fericiţi până la adânci... ăă... stai că nu-i aşa. Keith şi Elisabeth trăiesc fericiţi împreună ca un tânăr cuplu de vampiri.

De fapt nici de final nu sunt sigură, dat fiind că cei de la Kanal D au hotărât că o publicitate mică de 15 minute merită să fie dată cu 2 minute înainte să se termine filmul, dar nu mai comentăm.

Am fost dezamăgită... La început chiar credeam că e de fapt un alt film tot despre Erzsebet Bathory... Heh, viaţa!

I feel pretty!

Din întâmplare am dat astăzi peste o melodie cunoscută de toţi, mai mult sau mai puţin, dar totuşi foarte simpatică. Există desigur foarte multe variante, cu toate că cea a lui Julie Andrews a fost este şi rămâne cea mai bună dintre toate.
Mai există totuţi o altă variantă cunoscută de cei care au vizionat filmul "Anger Management" cu Adam Sandler şi Jack Nicholson.

Enjoy!

(XD XD XD XD XD XD XD XD XD XD XD XD)

Diavolul Memnoch

Cât au trecut? 3 sau poate 4 ani? Da... în sfârşit rugile mele au fost ascultate. Şi vorbesc serios! Numai mama mea ştie cât am plâns eu pentru că nu am găsit cartea în librării, că la biblioteca aia oricum nu găseşti mare lucru, ca de obicei. Vorbesc desigur despre noua mea carte preferată, considerată de mulţi blasfemie şi de mine o adevărată operă de artă. Okay... ştiu că exagerez, dar cum altfel aş putea sublinia faptul că-mi place „Diavolul Memnoch” şi mai am puţin şi o idolatrizez pe Anne Rice .. Deci dau în extreme: eu nu am idoli. XD

Ei bine pot spune că seria „Cronicilor Vampirilor” mi-a plăcut atât de mult, încât dacă citesc o carte cu un subiect asemănător ştiu sigur că nu are farmec, deoarece nu se compară cu Lestat & co. ... XD XD XD *Twilight* *evil laugh*.

Totuşi, cum nu vreau ca blogul meu să se transforme într-un blog al vampirilor, (nu asta mi-a fost intenţia când m-am înregistrat pe Blogspot, serios!), voi lăsa morţii să se odihnească în pace. Ce mi-a plăcut mie din toată cartea au fost descrierile Raiului şi ale Iadului, precum şi a unei lumi intermediare (nu Purgatoriul!) ale spiritelor forţate să bântuie lumea în lung şi-n lat.

În viziunea lui Anne Rice Iadul reprezintă şcoală, educaţie şi ajutor. Şi dacă stai bine şi te gândeşti cam aşa şi este... Infernul nu e un loc în care Luci te aruncă într-un ceaun cu apă clocotită şi te serveşte la micul dejun, ci un loc în care realizezi ce ai făcut, ce nu ai făcut şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu acţionai cum ai acţionat.

„Iadul este locul în care eu îndrept nedreptăţile Lui. Iadul este locul în care îi învăţ pe bărbaţi şi pe femei că pot fi mai buni decât El.” – afirmă Memnoch într-una din discuţiile sale cu Lestat.

„Iadul ar trebui să fie locul în care sufletele văd urmările faptelor lor, dar în care înţeleg perfect şi se compătimesc pentru că au ştiut atât de puţine lucruri.”

Desigur, se resimt şi anumite idei de revoltă împotriva Creatorului. Memnoch adică Diavolul, Satana, Lucifer etc. îşi pune întrebări, cutreieră lumea de la începuturile sale, încearcă să o înţeleagă, o pătrunde din toate punctele de vedere. După ce aduce primele suflete umane în Rai, cu chiu cu vai, este alungat din Împărăţia Cerului, dar totuşi rămâne prieten cu Dumnezeu, care îi urmează sfatul! Se naşte ca om, numindu-se Iisus.

Ceea ce m-a surprins la acest roman a fost prezentarea celor două personaje de origine divină, Dumnezeu şi Diavolul, ca fiind nu personaj Pozitiv, respectiv Negativ, ci personaj Negativ, respreciv Pozitiv. Practic Satana ia locul Creatorului într-un fel sau altul şi totuşi nu îl ia, după cum se lasă să se înţeleagă undeva pe la sfârşitul cărţii.

Pe Dumnezeu „războiul îl fascinează, boala este asemenea culorii violete pentru privirea Lui, iar sacrificiul de sine o laudă a gloriei Sale! De parcă El s-ar fi sacrificat vreodată! Încearcă să mă copleşească cu numere. Nedreptatea s-a răspândit în numele crucii mai mult decât în numele oricărei alte cauze, embleme, filosofii sau credinţe născute pe Pământ.”

El, Dumnezeu, este cel care refuză intrarea oamenilor în Cer, vrea să moară ca o fiinţă superioară şi nu se lasă convins să se comporte ca un om până la sfârşit... Mi s-a părut o personalitate demnă de a nu fi urmată, în acel moment.

În ultimele capitole ale romanului Vălul Veronicăi devine un adevărat simbol al recunoaşterii existenţei Divinităţii, iar Lestat eroul care l-a pus la dispoziţia lumii, cu tot cu mărturiile sale cu privire la jocul dintre Dumnezeu şi Memnoch, în care Cel dintâi rămâne tot pe acelaşi loc şi îi joacă pe ceilalţi pe degete.

Concluzia: „Dumnezeu şi Diavolul sunt nişte idioţi.” Şi afirmaţia nu-mi aparţine, oricât de împotriva ideilor idioate predate şi impuse la ora de Religie aş fi, ci scriitoarei Anne Rice.

Concluzia mea: „Diavolul Memnoch” e GENIALĂ!

Lumina!

adopt your own virtual pet!

Idiocraţie

As the 21st century began, human evolution was at a turning point. Natural selection, the process by which the strongest, the smartest, the fastest, reproduced in greater numbers than the rest, a process which had once favored the noblest traits of man, now began to favor different traits. Most science fiction of the day predicted a future that was more civilized and more intelligent. But as time went on, things seemed to be heading in the opposite direction. A dumbing down. How did this happen? Evolution does not necessarily reward intelligence. With no natural predators to thin the herd, it began to simply reward those who reproduced the most, and left the intelligent to become an endangered species.

"Idiocraţie" este titlul unui film pe care l-am vizionat recent. O primă impresie: o prostie. Dar, urmărindu-l cu atenţie am ajuns la concluzia că nu e un film aiurit ca oricare altul. Bine... e o comedie SF foarte ciudată despre retardaţii din 2505 a căror minte nu funcţionează decât cu limite erotice.

Povestea îi urmăreşte pe Rita şi Joe, o prostituată şi un bibliotecar mediocru al Armatei, aleşi ca subiecţi ai unui proiect top-secret de hibernare. În loc să fie treziţi un an mai târziu, cei doi au rămăs în stare de hibernare până în 2505.

The years passed, mankind became stupider at a frightening rate. Some had high hopes the genetic engineering would correct this trend in evolution, but sadly the greatest minds and resources where focused on conquering hair loss and prolonging erections.

Astfel, Rita şi Joe au ajuns să fie cei mai inteligenţi oameni din lume, dat fiind că specimenele secolului al-XXVI-lea au un IQ mai mic de ... 0? Lumea pe care o întâlnesc cei doi e complet diferită de ce era... cândva. Ţara, în loc să fie condusă de un om cât de cât inteligent cu o armată de genii în spate, era condusă de un dobitoc cu o armată de retardaţi atât în spate, cât şi în faţă, stânga şi dreapta. Mai precis... totul era anapoda.

De exemplu, astfel se desfăşura consultaţia la doctor:

Doctor: [Laughs] Right, kick ass. Well, don't want to sound like a dick or nothin', but, ah... it says on your chart that you're fucked up. Ah, you talk like a fag, and your shit's all retarded. What I'd do, is just like... like... you know, like, you know what I mean, like...

Comentariul unui reporter, care se presupune că are un anumit grad de cunoştinţe şi nah... inteligenţă:

Female Reporter: It started off boring and slow with Not Sure trying to bullshit everyone with a bunch of smart talk: 'Blah blah blah. You gotta believe me!' That part of the trial sucked! But then the Chief J. just went off. He said, 'Man, whatever! The guy's guilty as shit! We all know that.' And he sentenced his ass to one night of rehabilitation.

President Camacho: Shit. I know shit's bad right now, with all that starving bullshit, and the dust storms, and we are running out of french fries and burrito coverings. But I got a solution. Astfel arată discursul unui preşedinte.

Desigur e absolut normal să fie aşa pentru o lume condusă de idioţi.

Însă ceea ce e şi mai important în legătură cu acest film este faptul că într-o oarecare măsură reflectă realitatea actuală şi poate chiar şi viitoare. Trebuie să recunoaştem că momentan pe la conducere se află numai idioţi care nu au altceva în minte decât bani. Masele de oameni sunt prostite practic în mod indirect cu ajutorul Mass-Mediei şi multe altele.

În "Idiocracy" există o scenă care se desfăşoară la cinema. The #1 movie in America was called "Ass." And that's what it was. For 90 minutes. It won four Oscars that year, including best screenplay. Dacă ar fi să ne gândim la ce filme se regizează acum, "Ass" e un film excepţional. Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu... consider că cele mai bune filme sunt cele făcute înainte de anul 2000. Par mai interesante, mai drăguţă, mai bine jucate. Se alegeau altfel actorii; după talentul lor, nu după silicoanele ... aaa... fizicul... adică nah, se-nţelege. Cred că asta se aplică şi industriei muzicale. Toţi rataţii urcă pe scenă, care mai de care mai dezbrăcat şi ridică publicul în picioare după numai 2 cuvinte pe care le repetă timp de 3-4 minute. Deci... cam aşa e prezentat şi în film. XD

Oricum... ce vreau să subliniez prin acest post este faptul că lumea pe care noi o ştim... aşa cum o ştim... e în pericol de decădere. Şi asta se întâmplă văzând cu ochii.

Există tot în acest film un schimb de replici care mie, cel puţin, mi-a plăcut foarte mult:
Rita: You think Einstein walked thinkin' everyone was bunch of dumb shits?
Joe: Yeah. Hadn't thought of that.
Rita: Now you know why he built that bomb.

Deci... să ne rugăm să nu avem nevoie de un Joe pentru a ne readuce culturile pe calea cea bună.




Notă: Postul conţine citate exacte din film. Restul îmi aparţine.

Rufus!

adopt your own virtual pet!

Limba Română - Corcitura Noastră Dragă!

Oameni (ne)buni, fii ai României, aţi trecut prin şcoală? Sau pentru cei care au răspunsul deja afirmativ, adică "Da" sau "Yes/Yeah/Îhî" mai bine reformulez: "Aţi fost vreodată atenţi la orele de Limba şi Literatura Română"? Ei bine, eu cred că nu.

Ei bine, dacă aţi fi fost atenţi măcar în clasa I, aţi fi aflat că în dulcea noastră limbă română nu există astfel de cuvinte care să fie scrie sub această formă: "ashtept", "cik", "tzara" (acestea sunt doar câteva dintre zecile de exemple)? Desigur, ca şi sunete există "sh", "tz", dar se aceslte litere se scriu diferit: "ş" respectiv "ţ". Încă mă mir, totuşi, cum de nu a descoperit nimeni încă trascrierea pentru "ă","î","â".

Desigur, ştim cu toţii unde au luat naştere aceste... uhmm... ciudăţenii ale ortografiei: Messenger-ul e primul pe listă, urmat de diferite site-uri: forumuri, bloguri etc. Mă rog... era de aşteptat. Internetul are şi multe părţi rele pe lângă puţinele părţi bune. XD

Deasemenea, ce suntem noi: români sau americani? Hmm... cred că undeva la mijloc: românoamericani sau americani români. Una din două... acelaşi lucru. Chiar nu contează ce denumire alegem până la urmă. Mereu avem grijă să ne etalăm cunoştineţele egale cu 0 în ale limbii engleze... şi altele, trebuie să recunoaştem, dar mai ales engleza. Deseori suntem forţaţi să fim martori la o astfel de replică: "Fatăăăă! Ai văzut ce cute e ăla? Se îmbracă atât de cool. Oh, come on... Nu vorbeşti serios, right?"

Desigur, într-un articol în care ţii morţiş să umileşti pe cineva sau să-ţi baţi joc de ceva anume, astfel de termeni se acceptă. În fond... reprezintă sarea şi piperul, right? Ce ne-am face noi dacă nu s-ar fi băgat americanii peste noi? Presupun că înlocuiam cuvintele provenite din limba engleză cu altele din limba franceză sau poate chiar rusă. *<3*> O conversaţie pe Mess e jumătate în română, jumătate dacă nu mai mult în engleză şi din când în când şi alte limbi... Bine, nici eu nu folosesc "ş", "ţ", "ă","î","â" în toiul unei discuţii virtuale, dar recunosc că mă abţin de la ... uhmm... alte semne.

Un nou limbaj cool pe Mess e ceva de genul: $@!u4! Să nu-ţi iei lumea-n cap când te contactează unu' şi începe astfel? "ASL PLS"-ul face parte din aceeaşi categorie. Cine e totuşi mai cool? Cel care-şi foloseşte capul sau maimuţa-papagal care imită tot ce vede/citeşte *dacă ştie* şi se ia după cei din jur că aşa-i la modă?

Adevărata problemă e alta: noi dăm examen, ştiaţi? După ani de zile de tastat cu "sh", "tz", "k" începi să uiţi cum se scrie corect. Să nu te mire dacă esti depunctat/ă la examen din cauza struţocămilelor scrise de tine pe foaie.

Aşa că... un sfat, zic eu, bun: hotărâţi-vă! Ce sunteţi? Români sau... restul globului?

De ce?

De ce Breakdown?

Ce se înţelege prin acest termen? Ei bine, din punctul meu de vedere este vorba despre dezmembrare, ruină, eşuare, măcinare, împărţire, descompunere, prăbuşire, depresie. Toate aceste substantive au acelaşi înţeles, acela de "Breakdown", în acelaşi timp.

De ce "Destiny"?

Ce reprezintă destinul, dacă nu acel drum pe care vrem cu toţii să-l urmăm? Desigur, până să ne dăm seama cum trebuie să mergem, folosim cărarea de pe langă, care se arată a fi mai sigură: fără maşini conduse de şoferi în stare de ebrietate, fără un trafic infernal, multe cuvinte frumoase aruncate în stânga şi-n dreapta şi multe altele...
Întrebarea râmane până la urmă... ne putem găsi adevărata cale? Sau ne oprim chiar înainte de a ieşi din tunel? Sau ne amăgim văzând în loc de acea luminiţa de la capăt luminile trenului care tocmai s-a pus în calea noastră? Avem curaj să mergem mai departe? Să înfruntăm trenul?
Avem curajul să zburăm spre stele şi să îmbrăţişăm lumina destinului? Sau totul e doar un vis staniu, al unor idealişti care nu mai au ce face cu timpul?
Deci... ce e destinul?

Winter...